Apelând la serviciile noastre, beneficiaţi de o serie de avantaje pe care nu le-aţi avea daca aţi efectua actul în alt mod, de exemplu, sub semnătură privată sau apelând la alte profesii liberale.
Deoarece in legislaţia actuală se impune ca actele prin care se transferă terenurile, precum şi donaţiile de orice fel să fie făcute în formă autentică, adică printr-un act notarial,celelalte acte se pot face şi sub semnătură privată, însă se recomandă ca şi acestea să îmbrace forma autentică datorită avantajelor pe care actul notarial le conferă:
- notarul public verifica legalitatea actelor pe care le autentifică, oferind garanţia că, atât actele încheiate la notar, cât şi cele care stau la baza acestora, sunt în deplină concordanţă cu legea.
- Notarul public verifică situaţiade drept a imobilelor ce se înstrăinează, consultând cartea funciară a imobilului. Astfel, în calitate de dobânditor al unui imobil, veţi avea siguranţa că primiţi bunul de la adevăratul proprietar, şi puteţi cunoaşte în ce măsură imobilul este afectat de sarcini (fie ele servituţi, ipoteci, contracte de închiriere, contracte de gaj, etc).
- Notarul public este mediatorul dintre părţile contractante, fiind, astfel, exclusă posibilitatea ca dumneavoastră să fiţi victima unor persoane rău intenţionate şi să semnaţi un act în care raportul dintre drepturile obţinute şi obligaţiile pe care vi le asumaţi să fie vădit disproporţionat.
- În ceea ce priveste creanţele certe şi lichide, actul notarial are puterea unui titlu executoriu şi, deci, pentru orice sume de bani prevăzute în contract se poate merge cu actul notarial direct la un executor judecătoresc, nemaifiind necesară sesizarea instanţei în vederea învestirii actului cu formulă executorie.
- Constatările făcute de notarul public, precum faptul prezentării părţilor la biroul notarial, semnarea actului de către acestea, luarea consimţământului, au putere doveditoare deplină, acestea neputând fi înlăturate decât prin procedura înscrierii în fals.
- Notarul public păstreza pe termen nelimitat un exemplar translativ de proprietate al actului şi, astfel, în eventualitatea pierderii de către părţi a exemplarelor proprii, notarul, la cerere, va elibera exemplare suplimentare, neexistând riscul de a nu se mai putea dovedi un astfel de act.
Pentru majoritatea serviciilor notariale, nu este nevoie de programare. Pentru actele mai impotante, sau care depind de efectuarea unor formalităţi suplimentare (verificări, radieri de sarcini etc.), este necesară o programare prealabilă.
Printre actele care nu necesită programare, enumerăm:
· declaraţii
· procuri
· legalizări copii şi semnătura traducătorului;
· contracte de împrumut fără garanţie sau cu garanţie mobiliară;
· acte constitutive şi adiţionale ale societăţilor comerciale sau civile;
· procedura certificării (cu excepţia celei prevăzute de art. 91 lit. d) din Legea 36/1995);
· acte cu dare de dată certă;
· acte cu încheiere de legalizare de semnătură;
Printre actele care necesită programare, enumerăm:
· contracte de vânzare-cumpărare;
· contracte de întreţinere;
· acte de donaţie, cu excepţia celor întocmite pentru renta viageră;
· procedura certificării prevăzută de art. 91 lit. d) din Legea 36/1995;
· succesiuni;
· acte de dezmembrare sau de alipire etc.
· acte de partaj;
· promisiuni de vânzare-cumpărare;
· contracte închiriere;
În cazul acestor acte, programarea se face în funcţie de timpul necesar pentru îndeplinirea formalităţilor prealabile (de obicei, 2-3 zile).
Pentru o consultaţie notarială nu este necesar să vă prezentaţi cu nici un act, deoarece, în urma analizei problemei expuse de dv. vi se va comunica o listă cu actele necesare, pe care urmează să le prezentaţi şi care vor fi analizate mai departe.
Consultaţiile notariale sunt gratuite în cadrul biroului nostru. 5. Durata întocmirii unui act notarial? |
|
Întocmirea unui act notarial durează în funcţie de complexitatea lui, de îndeplinirea unor formalităţi premergătoare pregătitoare, precum şi de alte criterii.
Am putea clasifica actele notariale:
- simple (ex- declaraţie, procură, legalizare copie, legalizarea semnăturii traducătorului sau a specimenului de semnătură etc.) se întocmesc "pe loc", adică în câteva minute.
- medii (ex- un contract de comodat), care necesită o verificări suplimentare cu privire la actele de proprietate, la calitatea fiecăreia dintre părţi (dacă este proprietar sau nu), precum şi o atenţie sporită la datele introduse (adresele imobilelor, datele de identificare a autoturismelor etc.),
-complexe (ex-acte translative de proprietate, etc.), poate dura de la câteva ore până la câteva zile, în cazul în care sunt necesare formalităţi suplimentare care necesită timp (verificări sarcini, radieri ipoteci, interdicţii sau alte menţiuni înscrise în Cartea Funciară etc.)
Trebuie reţinut faptul că întocmirea unui act notarial nu se rezumă doar la completarea unui formular la aplicarea unei ştampile şi la încasarea onorariului, cum este perceput în mod greşit de majoritatea.
Întocmirea unui act în general presupune indeplinirea tuturor etapelor procedurale, precum: acordarea unei atenţii deosebite în vederea constatării eventualelor falsuri; stabilirea adevăratelor raporturi dintre părţi; verificarea unor sarcini, a unor procuri, a existenţei tuturor actelor necesare prevăzute de lege, a validităţii actelor, a calităţii de proprietar sau, în lipsa acesteia, a calităţii persoanei care întocmeşte actul, a posibilităţii de întocmire a actului, a identităţii părţilor, a capacităţii părţilor, a voinţei părţilor de a face actul, a îndeplinirii unor formalităţi speciale în cazul persoanelor cu dizabilităţi, a calculării precise a impozitelor şi taxelor datorate diverselor instituţii, etape a căror lipsă ar duce fie la nulitatea actului, fie la ineficacitatea sa, fie la lipsirea sa de anumite avantaje conferite de lege în cazul în care ar fi fost întocmit în mod corespunzător.
În lipsa efectuării verificărilor necesare, în lipsa introducerii unor clauze adecvate menite să nu lase loc de interpretari, clauze care sa protejeze părţile de abuzuri sau de ineficienţa actului, putem spune că avem de a face cu un act prost întocmit, care poate cauza prejudicii uneia dintre părţi sau chiar tuturor părţilor, sau unui terţ, precum si însuşi notarului public instrumentator.
|
6. Care este diferenţa între notar, avocat şi alte categorii de jurişti? |
Fără a încerca să facem o paralelă între notari, avocaţi, judecători, mediatori şi alte categorii de jurişti, şi cu tot respectul pe care îl purtăm colegilor noştri jurişti, vom face o enumerare scurtă şi rapidă a acestor profesii:
Notarul îndeplineşte acte între părţi şi consiliază părţile în vederea întocmirii acestor acte.
Prin "acte" vom înţelege sensul privit prin spectrul larg al acestui cuvânt si anume toate procedurile notariale prevăzute de Legea nr. 36/1995 (art. 8), inclusiv procedura succesorală,
Avocatul apără părţile într-un proces, dar în acelaşi timp poate consilia părţile în vederea întocmirii unui act, inclusiv a unui act notarial, pe care nu l-ar putea încheia avocatul însuşi. Profesia de avocat este reglementată prin Legea nr. 51/1995.
Judecătorul - una dintre cele mai vechi şi mai cunoscute profesii - judecă o cauză, un proces în care există două categorii de părţi - reclamanţii, pe de o parte, şi pârâţii, pe de altă parte.
Funcţionează în baza Legii nr. 303/2004.
Sferele unora dintre aceste profesii se intersectează uneori, având diverse implicaţii, chiar şi de natură concurenţială.
Cu excepţia celor pentru care legea prevede o anumită formă pentru însăşi valabilitatea lor, actele juridice civile pot fi încheiate chiar şi sub semnătură privată (adică direct între părţi).
Ca atare, acestor acte nu le stă nici o piedică în a avea atestarea avocatului.
Actele pentru care legea prevede obligatoriu forma autentică enumerăm înstrăinarea terenurilor şi a construcţiilor iar întocmirea acestora la notarul public este obligatorie, acesta fiind singurul competent în a autentifica acte.
Încheierea actelor juridice in afara unui birou notarial are ca scop însă, pe lângă eludarea legii, şi periclitarea siguranţei circuitul juridic, deoarece, în acest caz nu s-ar putea obţine pentru verificarea sarcinilor decât un extras CF de informare, care nu blochează cartea, astfel încât, între perioada încheierii actului şi perioada intabulării, bunul poate fi înstrăinat de mai multe ori, deoarece toate extrasele CF de informare solicitate vor apărea libere de sarcini.
De asemenea, ideea că s-ar plăti taxe mai mici este falsă, deoarece în cazul înstrăinării unui bun, încasarea impozitului pe venitul din tranzacţiile imobiliare (de 2% sau 3%, după caz) este obligatorie oricum, chiar şi în situaţia unei acţiuni în constatare.
Mai mult, în situaţia acţiunii în constatare, taxa de timbru este de 10% din valoarea tranzacţiei, la care se adaugă onorariul avocatului plus TVA, deci nu există nici un câştig financiar faţă de contractul făcut în faţa notarului.
Iar ca durată în timp, se va întinde destul de mult, pornind din momentul încheierii actului şi până în momentul intabulării sale, trecând prin toată perioada acţiunii în constatare.
Instanţa de judecată are un cu totul alt rol decât acela de a încheia acte şi consider că artificiile de genul «chitanţă "de mână"» urmate de un proces lung şi uneori riscant nu fac altceva decât să aglomereze aceste instituţii, sub iluzia că se economisesc nişte taxe sărind peste nişte etape (de genul întocmirii documentaţiei cadastrale sau a intabulării în Cartea Funciară) de care mai devreme sau mai târziu oricum ne vom lovi şi pe care va trebui să le urmăm.
Termenul de "acte prin instanţă" adeseori se referă la acţiunile în constatare şi, respectiv, în revendicare, la care unele persoane apelează nemaiavând altă cale, când au epuizat toate celelalte mijloace elegante şi rapide de a încheia actul juridic civil.
Potrivit legii, dezbaterea succesiunilor reprezintă o procedură specială care este de competenţa notarului public.
O succesiune poate forma şi obiectul dosarului unei instanţe de judecată, dar numai în următoarele cazuri:
· când succesibilii îşi contestă unii altora calitatea de moştenitor;
· când succesibilii nu se înţeleg cu privire la compunerea masei succesorale;
· când succesibilii nu se înţeleg cu privire la întinderea drepturilor care li se cuvin;
Prin succesibil înţelegem o persoană care are vocaţie succesorală (adică poate fi "chemată" la moştenire), dar încă nu a dobândit calitatea de moştenitor deoarece încă nu s-a eliberat un document care să îi ofere această calitate (certificat de moştenitor sau hotărâre judecătorească).
Când moştenitorii nu se afla in conflict este de recomandat ca aceştia să se adreseze biroului notarial competent în a demara procedura succesorală, iar atunci când ei nu se înţeleg, în condiţiile arătate mai sus, aceştia trebuie să se adreseze instanţei, în acest caz procedura fiind mai costisitoare atât ca întindere în timp, cât în ceea ce priveşte partea pecuniară.
În situaţia în care succesibilii s-au adresat biroului notarial dar ulterior nu s-au mai înţeles, notarul public poate suspenda procedura în baza art. 78 din Legea 36/1995, cu îndrumarea părţilor către instanţa de judecată.
Gradul de rudenie măsoară "distanţa între rude" şi se stabileşte după numărul naşterilor, trecând, în cazul liniei colaterale, prin ascendentul comun.
Există astfel două feluri de rudenie:
1. rudenia în linie dreaptă - unde calculul este simplu, numărând efectiv naşterile, fie în sens ascendent (de la fiu spre tată, bunic, etc.), fie în sens descendent (invers).
2. rudenia în linie colaterală - unde numărăm naşterile urcând până la ascendentul
Tabloul gradelor de rudenie de la I la IV:
1. Gradul I:
o copilul faţă de părinte;
o părintele faţă de copil.
Observăm că rudenia de gradul I nu există decât între părinţi şi copii.
2. Gradul II:
o fraţii între ei;
o nepotul (de fiu) faţă de bunic;
o bunicul faţă de nepot.
3. Gradul III:
o nepotul (de frate) faţă de unchi;
o unchiul faţă de nepot;
o nepotul (de fiu) faţă de străbunic;
o străbunicul faţă de nepot.
4. Gradul IV:
o verii primari între ei;
o nepotul faţă de unchiul mare (fratele bunicului);
o unchiul mare faţă de nepotul fratelui său.
Sotii nu sunt rudă unul cu altul.
|
11. Am încheiat un act la notariat, dar nu il mai gasesc. Rezolvare? |
În acest caz recuperarea unui act presupune cheltuieli suplimentare, fie că este vorba despre efectuarea unui duplicat, fie că este vorba de obţinerea unei copii legalizate din arhivă.
În situaţia în care actul a fost încheiat la biroul nostru şi încă se află în arhiva noastră, fiind în termenul legal de păstrare, puteţi să obţineţi o copie legalizată din arhivă.
La fel se va proceda şi în cazul în care actul a fost încheiat la alt birou notarial, cu menţiunea că, în această situaţie, trebuie să vă adresaţi biroului în a cărui arhivă se află înscrisul după care doriţi copie deoarece birourile notariale nu au arhivă comună, iar în situaţia în care biroul respectiv nu mai există, va trebui să vă prezentaţi la biroul notarial care a preluat arhiva vechiului birou.
Copia legalizată din arhivă are aceeaşi valoare ca şi copia legalizată obişnuită, doar că prima se obţine când clientul nu mai are nici un exemplar din înscris, sau când exemplarul din înscris nu i se află la îndemână.
Există situaţii când nu se poate elibera copie legalizată din arhivă, de exemplu:
· când documentul respectiv nu mai există în arhiva biroului notarial (unele documente au termene de păstare prestabilite);
· când biroul notarial nu mai există, caz în care cererea pentru obţinerea unei copii trebuie adresată instituţiei care a preluat arhiva biroului notarial;
· când documentul de pe care se solicită legalizarea poartă la rândul său încheiere de legalizare.
Legalizarea nu este altceva decât o încheiere notarială care atestă faptul că o copie a unui un document este conformă cu originalul acelui document, prezentat notarului public şi secretarului care colaţionează.
Legalizarea nu atestă altceva şi nu conferă documentului o putere juridică mai mare decât cea pe care acesta o are.
Avantajele legalizării constau în faptul că o copie legalizată poate ţine loc de original, şi de aceea dacă, o instituţie solicită depunerea unui act în original, în situaţia în care nu mai deţinem decât un exemplar original, putem să îl legalizăm şi să depunem copia legalizată la instituţia respective.
Un alt avantaj al legalizării este acela că, atunci când un document se află într-o stare avansată de deteriorare încât nu poate fi folosit (în sensul de a fi "purtat" şi prezentat diverselor instituţii) dar poate fi legalizat în locul acestui document poate fi prezentată legalizarea.
Nu se pot elibera copii legalizate de pe înscrisurile care conţin corecturi, ştersături, tăieturi, adaugări sau alte asemenea particularităţi, decât în cazul în care acestea sunt confirmate prin semnătura (şi ştampila, dacă este cazul) celui care le-a întocmit.
Legalizarea unei traduceri înseamnă, de fapt, legalizarea semnăturii persoanei care a efectuat traducerea (adică a traducătorului).
Practic, pentru a putea vorbi despre o "traducere legalizată" trebuie ca documentul să fie mai întâi tradus la un traducător autorizat şi apoi efectuată legalizarea semnăturii la notarul public.
Prin legalizarea semnăturii, notarul public confirmă faptul că documentul a fost într-adevăr tradus de un traducător autorizat
Notarul public nu poate traduce efectiv documentul, decât dacă a absolvit anumite cursuri şi a promovat anumite examene în acest scop, caz în care nu va traduce documentul în calitate de notar public, ci în calitate de traducător autorizat, calitate dobândită în urma cursurilor şi examenelor amintite.
Ulterior efectuării legalizării traducerii, pentru folosirea acesteia în străinătate (în cadrul statelor semnatare ale Convenţiei de la Haga), ar trebui apostilată (sau "supralegalizată"). Apostila se aplică de către un compartiment special care funcţionează în cadrul prefecturilor. Apostila confirmă faptul că legalizarea poartă semnătura şi sigiliul unui notar public care îşi desfăşoară activitatea în România, şi are rolul de a preveni utilizarea de acte false în străinătate.
Legalizarea unei traduceri (adică legalizarea semnăturii traducătorului) este diferită de legalizarea unei copii după un document întocmit într-o limbă străină. În acest scop, legalizarea se face prin colaţionarea documentului de către un traducător autorizat, sau de către însuşi notarul public, dacă ar cunoaşte limba străină respectivă.
|
14. Care este "cel mai bun act"? Vânzare, cumpărare sau întreţinere? |
Majoritatea oamenilor află din diverse surse că actul cel mai bun ar fi contractul de vânzare-cumpărare. FALS!
Prin încheierea unui alt act decât cel real, aveţi o serie de dezavantaje, printre care:
· nu beneficiaţi de prevederile legale care vă protejează în anumite situaţii, pe dvs. în calitate de parte, sau pe cealaltă parte din act
· codul civil prezumă oricum că vânzarea între rudele de gradul I este o donaţie deghizată datorită afecţiunii pe care părinţii o au faţă de copiii lor, şi invers,etc
Cel mai bun act este acela care reflectă realitatea.
Problema bunurilor proprii şi a bunurilor comune apare doar în cazul persoanelor căsătorite.
Soţii pot avea atât bunuri proprii, cât şi bunuri comune (forma de proprietate fiind indiviziunea în acest caz).
În principiu, bunurile proprii sunt bunurile pe care soţii le au din situaţia anterioară căsătoriei, iar bunurile comune sunt cele dobândite în timpul căsătoriei.
Excepţii:
1. Pentru bunurile proprii:
o când un soţ înstrăinează celuilalt o cotă-parte din bunul său, prin donaţie (deoarece vânzarea între soţi este interzisă prin lege), bunul devine comun, dar forma de proprietate este alta, anume proprietatea comună pe cote-părţi (coproprietatea) şi nu indiviziunea;
o când după căsătorie, soţii fac lucrări de îmbunătăţiri majore la un anumit bun, acea porţiune fizică din bun devine comună, dar cum aceasta face parte integrantă din acest bun, bunul intră în masa partajabilă iar la o eventuală înstrăinare, soţii trebuie să-l înstrăineze împreună, chiar dacă drepturile băneşti cuvenite fiecăruia n-ar fi în proporţii egale.
2. Pentru bunurile comune, excepţiile sunt enumerate limitativ de art. 31 din Codul familiei:
o bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
o bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
o bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi;
o bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri;
o indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagube pricinuite persoanei;
o valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
|
16. După ce perioada de la data căsătoriei devin bunurile comune? |
Există o speculatie care circulă de ceva timp, potrivit căruia bunurile, indiferent de natura lor, devin comune după cinci ani de la data căsătoriei.
FALS!
-Nici un bun dobândit înainte de căsătorie nu este şi nu devine bun comun "din oficiu";
-Nu orice bun dobândit în timpul căsătoriei este bun comun.
Actele translative de proprietate sunt acelea prin care se transmite proprietatea de la o persoană la alta (sau, mai bine zis, de la un subiect de drept la altul).
Sunt acte translative de proprietate următoarele:
1. contractul de vânzare-cumpărare;
2. contractul de donaţie;
3. contractul de întreţinere;
4. contractul de schimb;
5. contractul de rentă viageră.
NU sunt acte translative de proprietate:
· antecontractul (promisiunea) de vânzare-cumpărare, fie ea unilaterală sau bilaterală;
· actul de partaj;
· contractul de împrumut de folosinţă (comodatul) sau de consumaţie;
· contractul de închiriere;
· certificatul de moştenitor;
· testamentul etc.
|
În realitate, prin actul notarial de dezmembrare nu se realizează dezmembrarea unui act, ci dezmembrarea unui bun imobil, fie teren, fie construcţie, fie teren şi construcţia de pe el, în baza documentaţiei tehnice (cadastrale). |
= |
||
|
|
|||
|
19. Este obligatorie documentaţia cadastrală la încheierea actelor translative de proprietate? |
DA.
Potrivit legislaţiei în vigoare, orice act translativ de proprietate care are ca obiect un bun imobil, trebuie supus intabulării.
Întabularea înseamnă înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra unui bun imobil. Dacă nu există Carte Funciară, aceasta se va deschide.
Prin înscriere înţelegem şi notarea unor sarcini, litigii, privilegii, ipoteci, închirieri sau comodate, interdicţii etc.
Aşadar, existenţa Cărţii Funciare prezintă o importaţă deosebită, deoarece cu ajutorul acesteia se poate verifica oricând situaţia unui anumit imobil (cine este proprietarul, ce sarcini are etc.)
Procedura intabulării este relativ simplă dacă bunul are deja carte funciară. Documentaţia cadastrală nu este necesară dacă bunul este deja intabulat -> faptul că bunul are Carte Funciară înseamnă că s-a întocmit djea în trecut documentaţia cadastrală aferentă, care a fost depusă atunci când s-a deschis Cartea Funciară.
Dacă însă bunul nu are Carte Funciară, întocmirea documentaţiei cadastrale este obligatorie; lipsa acesteia ar duce la imposibilitatea intabulării bunului - pe de o parte, deoarece legea interzice acest lucru, iar pe de altă parte, deoarece în momentul deschiderii Cărţii Funciare nu s-ar putea stabili cu exactitate aşezarea, întinderea şi delimitarea (hotarele) bunului respectiv, existând riscul suprapunerii sale cu alte bunuri.
Excepţii de la obligativitatea întocmirii documentaţiei cadastrale:
· atunci actul este o rentă viageră;
· atunci când unul sau mai multe terenuri situate în extravilan urmează a fi dobândite în vederea alipirii, iar Primăria nu a întocmit încă planurile parcelare;
· atunci când obiectul actului translativ de proprietate este un bun mobil (de exemplu, o construcţie fără fundaţie, cum ar fi o baracă metalică).
Cu privire la taxele notariale, s-a conturat ideea că acestea sunt foarte mari şi că notarului ii revine o valoare uriaşă.
Realitatea reflecta contrariul şi tocmai de aceea dorim să clarificăm acest lucru. Pentru aceasta, trebuie să arătăm din ce sunt compuse taxele notariale. Aşadar, suma totală pe care o plătesc clienţii este alcătuită din mai multe elemente:
1. documentele necesare pt. verificarea sarcinilor (extras de Carte Funciară sau dupa caz certificat de sarcini);
2. intabularea dreptului de proprietate pe numele noului proprietar (taxa cuvenită ANCPI) de 0,5%, respectiv 0,15%;
3. înscrierea unei sarcini, a unei interdicţii sau alte modificări în Cartea Funciară atunci când este cazul;
4. verificări suplimentare în cazul succesiunilor sau în cazul anumitor acte cu regim special (testamente, revocări de procuri etc.);
5. impozitul pe venitul din tranzacţiile imobiliare, în situaţia majorităţii actelor translative de proprietate
Dintre toate taxele, ponderea cea mai mare o are impozitul pe venitul din tranzacţiile imobiliare, care se calculează, procentual: 2% dacă bunul care face obiectul contractului a fost dobândit de cel puţin 3 ani, sau 3% în restul cazurilor
6.onorariul notarului si taxa pe valoare adăugată (TVA) reţinută în onorariu
Un alt element cu pondere mare în taxele notariale este onorariul notarului, însă trebuie ţinut cont de faptul că în majoritatea cazurilor acest onorariu conţine TVA, care nu aparţine notarului, ci statului, astfel încât din valoarea totală a onorariului pentru care clientul a primit bon fiscal, trebuie scăzut TVA-ul pentru a afla cât i se cuvine notarului.
Subliniem faptul că în 90% din cazuri, onorariul notarului este mai mic decât impozitul pe venitul din tranzacţiile imobiliare, chiar şi atunci când acest impozit se calculează în procent de 2%.
După cum putem observa majoritatea taxelor nici nu au legătură cu notariatul în sine şi ar fi trebuit plătite de către client în alte părţi (Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, Direcţia de Impozite şi Taxe etc.).
Pentru a veni însă în sprijinul clientului şi a diminua birocraţia, legiuitorul a decis ca toate aceste taxe să fie colectate de către birourile notariale şi depuse mai departe la instituţiile corespunzătoare.
|
21. Ce este impozitul pe venitul din tranzacţiile imobiliare? |
Impozitul pe venitul din tranzacţiile imobiliare, numit şi impozit pe venitul din transferul proprietatilor imobiliare din patrimoniul personal, aşa cum este el definit de art. 771 din Codul Fiscal, este un impozit perceput la transferul dreptului de proprietate şi al dezmembrămintelor acestuia, prin acte juridice între vii, asupra terenurilor şi construcţiilor.
El se calculează astfel:
pentru terenurile şi construcţiile care au fost dobândite de mai mult de 3 ani:
2% din valoare, până la 200.000 lei, + 1% din ce depăşeşte 200.000 lei.
pentru terenurile şi construcţiile dobândite de cel mult 3 ani:
3% din valoare, până la 200.000 lei, + 2% din ce depăşeşte 200.000 lei.
pentru terenurile şi construcţiile care fac obiectul unei moşteniri (fac parte din masa succesorală): 1% din valoare daca succesiunea nu s-a dezbătut şi finalizat în termen de doi ani de la data decesului autorului succesiunii.
Prin valoare înţelegem sau valoarea efectivă a bunurilor sau preţul de vânzare, care nu trebuie să fie mai mic decât valoarea stabilită prin expertizele notariale (cu excepţia tranzacţiilor între soţi sau rude şi afini până la gradul II inclusiv).
Acest impozit nu se datorează în următoarele cazuri:
când terenurile şi construcţiile au fost dobândite prin reconstituirea dreptului de proprietate;
când terenurile şi construcţiile au fost dobândite prin donaţie între soţi sau rude şi afini până la gradul al III-lea inclusiv;
în cazul în care succesiunea (moştenirea) s-a dezbătut şi finalizat în termen de doi ani de la data decesului autorului succesiunii.